e 07.18. Am ajuns la birou. E foarte dimimeata. M-am culcat la ora 02.00. As fi vrut sa spun ca m-am trezit la 09.00, nu de alta dar are aceiasi terminatie de vocale cu ora 02.00.
In fiecare dimineata fac drumetie pana la birou. Astazi mi s-a parut mai lunga decat de obicei. Sa fi fost de la faptul ca ma simteam foarte rau sau pentru ca eram foarte adormita? Amandoua variantele suna la fel .
In dimineata asta am cautat muntii cu privirea, si acolo mi-a ramas privirea unde nu i-am mai gasit. Nu i-am mai gasit cum ii regaseam in fiecare dimineata cand era zapada. Atunci ii puteai vedea mai usor, dar eu nu ii vedeam mereu, fie ca eram prea obosita, fie ca eram prinsa in discutia deschisa de colegul meu care nu spune nimic pana la birou. E si asta un mod de comunicare, am citit de curand despre asa ceva.
Pana maine dimineata sper sa ninga sa regasesc muntii acolo unde-i stiam in peisajul meu.
Sa-mi fie oare gandul la primavara? Nu stiu.
"În revărsat de zori, pe baltă lumina face minuni. Pe faţa apei sclipise, ici, sfărămături de oglinzi; colo, plăci de oţel; comori de galbeni între trestii. În nuferi, ca în nişte potire plutitoare, curg raze de aur. Un colb de argint dă strălucire stufărişului. Peste tot linişte, neclintită, de rai. Cocostârcul s-a sculat cu noaptea-n cap. A intrat în baltă. Pe picioarele lungi, subţiri ca nişte lugere, trupul lui se legăna agale. Din când în când îşi udă pliscul; uneori se opreşte de se uită, ispititor, în fundul apei, ca şi cum ar fi dat peste ceva ce căuta demult. E răcoare şi răcoarea îl încântă. Nu simte nici o altă dorinţă decât să-şi scalde picioarele în unda rece care-i trimite fiori pănă supt aripi.Deodată se opreşte; încordează gâtul şi priveşte. Pe frunza unui nufăr o broscuţă se bucură şi ea de frumuseţea şi răcoarea dimineţii. Când l-a văzut, biata broscuţă a încremenit pe picioarele de dinapoi; cu ochii mari deschişi, cată la cumplitul duşman. În spaima ei îl vede uriaş, cu capul atingând cerul, cu pliscul lung, larg, să soarbă dintr-o dată balta şi, dimpreună cu balta, pe ea. Inima i s-a oprit.Îşi aşteaptă sfârşitul.Cocostârcul o vede şi înţelege. Dar dimineaţa e mărinimos. Ş-apoi i se pare atât de mică, atât de neînsemnată această vietate a bălţii, că, de la o vreme, parcă o pierde din ochi în fundul apei şi nici n-o mai zăreşte. Ridică piciorul, o păşeşte dispreţuitor şi trece, măreţ, mai departe. Broscuţei nu-i vine să creadă. Mai stă aşa câteva clipe. Apoi, de bucurie, sare pe o altă frunză şi într-un avânt de recunoştinţă, ea, cea dintâi, taie tăcerea dimineţii:- Oaac! "
E. Garleanu-"Marinimie"
.jpg)
