- Hai să ne prefacem că trăim, vrei?
- Da.
- Ştii la ce m-am gândit? Hai să ne prefacem că eu te accept, că tu m-accepti. Că vrei s-adormi respirând sub aceiaşi pilotă cu mine. Că vrei să respiri prima gură de aer curat,că vrei să prinzi zorii dimineţii in fiecare dimineaţă cu mine, că mă laşi să-mi beau cafeua liniştită (fără să-ţi aud iar reproşurile că exagerez cu atâta cafea). Hai să faci toate astea în fiecare dimineţă alături de mine...alături de mine, care nu mai vreau să mă desprind de pernă.
Mi-ar plăcea sa te reaud dimineaţa devreme cum strigi după mine din baie, să-ţi aduc un prosop curat, aşa cum ai făcut-o în acea dimineaţă de duminică când ai vrut să te strecori pe uşă pe furiş.
Dar tu taci. Şi-asculti toate astea parcă cu neputinţă. Şi eu mă prefac că nu inţeleg ce inseamnă tăcerea ta. Stau şi mă intreb de ce în încăpăţanarea mea, continui să cred că în toate momentele astea de tăcere nu s-a întâmplat nimic între timp in absenţa mea (sau a ta de lângă mine), şi că putem resimţi lucrurile pe care le-am simţit atunci (ce-i drept nu pentru foarte mult timp).
- Deci, accepţi să ne prefacem?
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu